Featured

Cu noroiul aruncat spre mine… eu am plantat flori 🙂

Eram la început de drum, femeie în devenire.Nu știam ce-mi rezervă viitorul, nu știam dacă o să reușesc să îmi arăt abilitățile, nu știam dacă sunt capabilă , nu știam dacă pot mai mult de atât …pentru că tu mă trăgeai în jos , nu m-ai încurajat să fiu mai mult decât eram deja … mă făceai să mă simt minusculă, lipsită de importanță, supusă și fără demnitate… Până într-o zi.. când am luat tot noroiul de pe mine și l-am plantat într-un ghiveci de flori . În ziua aceea am reînviat , am înflorit și am început să progresez , pe zi ce trece deveneam mai puternică, mai frumoasă , mai plină de viață. Nu renunțasem la ideea de a-mi arăta mie cine sunt cu adevărat. Și am reușit, devenisem cea care-ți provoca frică când îmi auzeai pașii cu mândrie, știai că nu mai poți schimba nimic la mine , știai că devenisem invincibilă. Booom!!! Victorie.. Dragi femei , nu renunțați la visele voastre , lăsați-vă conduse de instinct , aveți încredere în propriile puteri , nu uitați că puteți fi cine vreți voi .Ridică-te femeie , ștergeți lacrimile alea care au curs șiroaie pe chipul tău angelic, trage aer în piept adânc, strânge din dinți și mergi înainte , totul depinde de tine !

Univers Paralel

În parametrul vizual, viața chiar pare prea perfectă

Însă dacă te uiți dintr-un alt punct, vezi partea care e defectă

Drumul pe care ți-l croiești treptat, e plin de bolovani și pietre

Dar omul e făcut în așa fel încât, să urce acolo sus pe trepte.

Nimeni n-o să te împingă de la spate, să ajungi acolo unde vrei să fii

Nimeni nu o să strige după tine: “Haide odată, vii?”

Tu ești stăpân pe a ta soartă, tu trebuie să realizezi

Că dacă tu nu-ți dai acele palme, riști ca să nu mai trezești

Și treci prin viață ca prin vis, parcă mai ieri erai de-o șchioapă și zâmbeai

Azi chipul parcă ți-e mai trist, și multe fire albe în cap mai ai

Nu fi lenos, eu zic să te ridici de jos

Trăiești-ți viața omule, oare chiar nu ești curios?

Și-n fiecare dimineață când deschizi ochii

Și vezi lumina zilei de afară

Propun să-ți mulțumești tu ție însuți

Că nimeni și nimic nu te doboară

Iar noaptea înainte de culcare, când ochii încet încet ți se închid

Propun s-adormi cu gânduri bune

Să fii tu cel mai fericit!

Iar în concluzie spre final…

Ajunși la capăt de tunel

Eu îți doresc tot binele din lume

Din Universul Paralel.

Nu e chiar atât de rău la fundul prăpastiei

Bucuriile vieții nu vin tot timpul singure, uneori ele sunt însoțite și de găuri negre. Așa e când îți imaginezi că l-ai apucat pe Dumnezeu de picioare, ești lovit exact acolo unde-i cea mai mare slăbiciune. Însă nimic nu-i veșnic, asta mai mult ca sigur. Trebuie sa fii trecut prin foc și pară ca să înțelegi ceva din sensul ăsta al vieții. Însă doare al dracului de tare, la fel ca primul vaccin în brațul stâng, îți vine sa urli și sa pomenești toți Sfinții, nu din cauza durerii neapărat, mai mult e acul ăla insuportabil, ca un venin de șarpe. Așa și în viața reală, te chinui să lași ceva în urma ta, însă pe tot acest parcurs te lovești ba de un perete, ba de altul. Eu de multe ori confundam zidul cu peretele, da știi de ce ? Fiindcă aveau aceeași culoare, surprinzătoare soarta asta, nu? Te joacă în palmă după cum vrea.

Inexplicabil omul face și de zece ori aceeași greșeală și tot nu învață nimic din ea, ni se spune să învățăm din “păcatele” altora, Halal ce-am râs la vorba asta! Cum ai putea să înveți din ceva în care nu ai dat cu nasul încă?! Iertați-mi sarcasmul, dar eu nu cred până nu simt pe pielea mea.

În concluzie, am stat și le-am gândit pe toate la rece, vreo câteva luni la rând de nesomn și autodistrugere binevoitoare, și tind să cred că la fundul prăpastie nu e chiar atât de rău, trebuie uneori să mai inhalezi și dioxid de carbon mai mult decât oxigen, ca să-ți dai seama cât de important e aerul pe care-l respiri.

Cam atât pe azi.

Te cuprind suflet drag.

Epuizat.

E trist și plouă mult și tare

E atât de frig și de solemn

Încât aș vrea să știu dacă mai doare

În văgăuna ta de lemn.

Caut chibritele cu grijă

Să nu dau foc acestui cuib

În care-am plămădit iubirea care

S-a mistuit în neștiut.

Văd păsările-n zare care zboară

Peste văzduhul întunecat și efemer

Și totodată iau cu ele

Tot dorul ăsta plumbifer.

Poate că rana asta o să treacă

Și poate că într-o zi o să zâmbești

Poate că tu știi cel mai bine

Cum să dai cursul nemilos

Celor mai minunate triști povești.

E despre stări

Obișnuiam să am atâta inspirație, dar s-a rupt firul undeva. E ditamai prăpastia-n tre mine și eu. Am obosit de atâta stat în loc. Nu fac nici măcar doi pași, nu mă mai bucură nimic. Sunt niște stări ciudate, prin care am mai trecut, dar totuși de data asta sunt mai accentuate. Simt cum mă sufoc între patru pereți și un geam pe care l-am acoperit cu o pătură, fiindcă nu mai suport nici lumina zilei să-mi mai pătrundă-n cameră. Îmi provoc durere singură, torturându-mă cu întrebări și gânduri, uneori simt că sunt luată de val și dusă în largul oceanului, plutind pe apă spre nicăieri.

Ești tu cu tine în fața durerilor tale. Te-ai chiuit constant să îți debarasezi armura grea pe care o cari cu greu în spate, dar ea totuși se ține de tine. Și uite așa ai impresia că nu mai scapi din labirintul ăsta întuneric ce predomină cu ardoare în adâncul sufletului tău și la suprafață. La suprafață nu prea-i vizibil. Ce-ți mai place să te prefaci în nuanțe de roz pal ca și cum adevărata ta față ar fi de nedescris. Degeaba te strofoci. Într-un final ajungi face to face cu adevărul. Atunci nu v-a mai fi nimeni și nimic în jurul tău. Atunci v-a trebui să-ți dai jos scutul și toate cele cu care ești încărcat.

Durerea nu ține o veșnicie, cert este că toate-s trecătoare. În viața asta scurtă, dar plină de frumos, suntem întîmpinați de tot felul de predici, fie ele ușoare, sau inuman de grele peste care ni se par obstacolul secolului. Însă în tot haosul ăsta care te înconjoară, tot timpul există și ușa de ieșire, însă până la ea sunt altele care așteaptă să fie deschise și explorate cu tot farmecul lor. Lasă-ți mâinile să atingă ușor portalul pe care vrei să-l explorezi.

Mai fă un pas,

și încă unul.

Dor

Nici nu știu cum să încep acest text. Cert este că se apropie ora de plecare. Sunt învăluită de zece milioane de emoții. De fiecare dată când mă întorc acasă mi se umple stomacul de fluturi. Nu e ușor să te afli la mii de kilometri distanță de familia ta. Nu e ușor să-i vezi doar de câteva ori pe an. De fiecare dată e o luptă aprigă, pe care doar cei care sunt plecați de acasă o înțeleg. Momentele cu ei sunt pur și simplu de aur, de pus la icoană, amintiri prețioase pe care le duci cu tine peste tot. Eu mi-am asumat toate deciziile în viața asta. Cel mai greu însă, este să înghițiți noduri în tine zi de zi. Să te învinovățești câteodată și să vrei să te întorci înapoi, dar… Darul acesta e unul mare. Când le pui în balanță pe toate ajungi la aceeași concluzie. Însă ce faci cu dorul ? E ca o gumă de cauciuc pe care o rugumi și nu se descompune în niciun fel. Dorul este atât de dificil de explicat în cuvinte, e atât de puternic, deseori deasupra puterilor tale. Dar tu reziști, tragi de tine cu dinții, te rupi în bucăți, după care te refaci la loc. Există totuși ceva care îți ia durerea imediat… Îmbrățisarea. Când te arunci în brațele celor care te-au crescut și ți-au dat viață, efectiv radiezi de fericire. Ce n-aș da să o pot îmbrățișa și pe mama. Dar o fac, o fac în vis noapte de noapte. Acum mă pregătesc să-i îmbrățisez și pe ceilalți. Mai e puțin , puțin de tot.

Te cuprind om drag, prețuiește fiecare moment lângă cei pe care îi iubești.

În bătaia vântului.

Când trecutul îți bate la ușă din nou și își face loc fără măcar să întrebe, deschide-i frumos și larg ușa și lasă-l să se evapore în bătaia vântului. A venit să te copleșeze de emoții dezinvolte, care ușor îți abundă sufletul de remușcări. Nonșalanța asta toată ? E minciună, pe lângă înverșunarea cu care ai pornit războiul stelelor.

Trecutul e ca o pată de la naștere, pe care o duci cu tine o viață întreagă. Ceea ce-i acum, devine mâine ieri, și ceea ce a fost, revine cu puteri.

Impactul cu care suntem loviți uneori de umbrele trecutului, are un oarecare mister în spate. Mereu există un de ce, nimic nu vine fără sens și nimic nu rămâne vestejit.

Toate își au rostul, într-o zi vom găsi răspunsul la orice.

Au să recapete culoare toate apusurile de soare pierdute printre lacrimi și melancolii tomnatice.

Îmi place cum scrii.

Îmi pierd mințile și totuși sunt calmă. Absentă la ora de realitate, am chiulit pentru a-mi explora lumea. Ești ca un drog înghițit care se împraștie în tot corpul și ia control asupra minții.

Îmi place cum scrii.

Aș vrea să mă înstrăinez. Aș fi vrut să nu te fi descoperit vreodată.

Nu-mi scrii, nu-ți scriu, dar cuvintele îmi urlă în interior.

Îmi place cum scrii.

Caut iluzii noi de trăit. Credeam că le-am găsit la tine. Te-am uitat totuși într-un oarecare moment, dar de fiecare dată când reapăreai în ochii mei, erai ca un amurg de dorințe neclintite.

Ciudat nu? Cum dincolo de peretele virtual…

Îmi place cum zâmbești.

🙂

Efecte secundare

E frig.

Se simte aerul de toamnă. Se simte pustiul.

Cade acea nostalgie pe umerii mei, la fel ca frunzele unui mesteacăn moarte care atârnă ușor pe pământ după valul puternic de vânt.

Mi-am găsit loc pe o bancă mai goală decât sufletul meu. Răcoarea parcă trece prin mine, o senzație care mă face să mă afund în propriile gânduri. Cu cât mă deconectez mai mult de la realitate, cu atât mai vie mă simt.

Nu mai am răbdare, pentru că, ușor, cafeaua vieții mi se răcește. Eu vreau s-o savurez cât mai din plin, cât încă e fierbinte sau măcar caldă. O să explodez în liniștea asta în mii de bucăți foarte curând. Presupun ca e doar un presentiment difuz, uneori mi se citește asta pe față.

E toamnă iar, nu simți ce tare doare?

Nu ceda.

Instinct de supraviețuire. Nopți pierdute afundat în infinitatea gândurilor. Nu e chiar atât de ușor să îți regăsești drumul spre care ai pornit. Atâtea temeri, atâtea necuviințe, atâtea frământări și totuși ești încă viu și ai călca peste cadavre ca să-ți găsești fericirea. Distrus, calpestat în picioare și lăsat vraiște ca și cum nu ai însemnat nimic, te-ai ridicat de jos și ai pornit înainte. Plin de frustrări și ochii înlăcrimați de ură parc-ai fi vrut să te răzbuni și totuși n-ai făcut-o. Tu nu ești ca ei, tu ești tu și rămâi om bun. Bun la suflet, la chip și la inimă. Trebuie să realizezi că dacă treci prin niște situații cu care alții nici într-o altă viață nu s-ar lovi de ele, există un oarecare de ce, fiind el să te întărească sau să-ți arate și partea neagră a destinului.

Lumea în care trăim e ca un fel de joc de loterie, dacă ai norocul să câștigi e bine, dacă nu, norocul tre să ți-l faci singur. Fii adeptul răcelii sufletești dacă asta simți. Sunt locuri în natură unde și șarpele se simte singur. Stai liniștit, nu ești unicul.

Oamenii care sunt oameni, rămân așa până la final. Perfecțiunea întruchipată nu există decât în cărțile cu povești despre prințese și unicorni.

Umilința e pentru cei slabi, pentru cei care în adâncul eului lor sunt niște frustrați care denotă o oarecare răzbunare atipică fără să le pese de consecințe, însă baby, that’s why Karma exists. Pentru acei care nu cred în ea, you better watch your back.

🙂

Eu nu țin oamenii aproape

Și nici nu vreau. E alegerea lor. Nu am obligat pe nimeni vreodată. Am lăsat loc de greșeli, am blocat multe căi, mi-am vândut sufletul, dar am rezistat și am acceptat fiecare lovitură. M-am învinovățit și am luat asupra mea greutățile și povara altora. Tot timpul mi-a păsat mai mult de alții, iar asta consider că e un lucru bun. Dar totuși este o limită. Limita până în punctul de a-mi intra sub piele și de ați face loc în interiorul meu. Acolo nu mai las pe nimeni. Nu acum, nu poimâine, nici peste un an. Am părăsit oaza cu greu găsită în care era o liniște sinistră ce duhnea. M-am trezit mai apoi într-o amețeală profundă în care șirul de evenimente din viața mea parcă nu mai aveau culoare. M-am oprit și undeva în mocirla mea, zăcea reflexia. M-am uitat la mine și de parcă nu mai eram eu. Ascunsă după pielea uscată și cearcănele lăsate de o iubire fără precedent, am lăsat oamenii să plece. Să facă ce vor. M-am resemnat ușor în fața pierderilor. Lucrurile nu sunt veșnice, ele trebuie reciclate, înlocuite. Cred cu tărie că pierdem pentru a primi ceva mai bun. De aceea sunt pregătită să pierd tot ceea ce nu mi se cuvine. Aspirând la o fericire fără așteptări, am redobândit pacea interioară. Acea bucurie constantă, nu mi-o poate lua nimeni.

Create your website at WordPress.com
Get started